Am ezitat atat.
De ce?
Pentru ca... sunt in situatia de-a nu indrazni sa scriu pur si simplu TOT ce gandesc.
De ce?
Nu stiu. Nu stiu de ce. Si totusi, stiu... gandurile mele nu au esenta in nimic care sa motiveze aceasta ezitare. De fapt, gandurile mele sunt asa de invalmasite, asa de neclare...
Oare... sunt sincera? Sau urmaresc numai cateva miscari - la mine. Prea bine nu inteleg nici eu ce e cu mine. Gandesc. Incerc sa caut, undeva in mine, un suport... Si sunt atat de obosita.
Of! Am impresia ca nu mai pot scrie nimic! M-am zapacit complet.
Dar, oare, nu o fi altul motivul? Oare, nu m-am uitat pe mine, cea adevarata?
Nu!!! Nu am “dreptul” sa fac asta. Dreptul - din siguranta fata de mine. N-am experimentat “totul” in viata. Sau, in orice caz, NU TOT ce m-ar putea interesa.
Ma vad batrana - oare sunt? Nu! Nu sunt!... nu atata timp cat viata ma surprinde. N-am ratacit pe toate paralele, nici n-am navigat pe toate marile, n-am gustat toata limpezimea lor si nici n-am ajuns la capatul pamantului.
Am pastrat linistea si tacerea.
Ma intreb insa (asta in virtutea vechiului pact de sinceritate cu mine insami) daca accept ca definitiva stare asta de liniste si tacere in care ma aflu?!
Nuuu!!!
Recunosc... starea mea de-acum e invecinata cu sublimul, dar... gratie numai atributului de provizorat pe care m-am surprins acordandu-i-o. Transformata in permanenta, toata situatia asta ar deveni o povara greu de carat. E clar. Astazi - ma reculeg din mine si ma privesc acum de undeva, de la distanta, straina si rece, cu singurul sentiment de care ma simt capabila: MIRARE.
Am inteles ca, fire incurcata cum sunt, voi fi obligata sa nu mizez niciodata pe un suport, ci sa ma impart sau, mai bine, sa iau din toate doar ceea ce-mi va fi de folos si mai cu seama sa dau la fel, farame numai din fiinta mea si niciodata pe mine, intreaga.
Acum - mai inteleg ceva. Trebuie sa inchid in mine NU gandirea(cel putin, in coordonatele ei de baza), ci TOT ceea ce ma defineste ca fire sensibil feminina. E un potential de puritate, candoare, vis, care nu se contrapune gandirii (cred ca se determina reciproc), dar care trebuie sa ramana definitive inchisa in mine.
Ca reteta, urmeaza sa abordez un aer de indiferenta...
Si uite asa - m-am cufundat in marea liniste din mine, cu voluptatea chinuitoarelor dorinte contrazise. Si totusi - n-am luat nici o hotarare, in afara de aceea de a astepta inca, eterna asteptare.
In asteptare...
Zambete care dor...
Clipe, clipe, clipe...
Ma uit la ceas si imi cronometrez asteptarea.
Departari, astazi alte departari...
Alte departari, acum voite, departari care dor.
Curata greseala de calcul... am mers prea departe si surprinzator de repede.
Atat insa, si niciodata mai mult.
o sa vina ea si inspiratia ...
RăspundețiȘtergere