Want to shine with my own light!

3 Doors Down - Let me be Myself

Am ezitat atat.

De ce?

Pentru ca... sunt in situatia de-a nu indrazni sa scriu pur si simplu TOT ce gandesc.

De ce?

Nu stiu. Nu stiu de ce. Si totusi, stiu... gandurile mele nu au esenta in nimic care sa motiveze aceasta ezitare. De fapt, gandurile mele sunt asa de invalmasite, asa de neclare...

Oare... sunt sincera? Sau urmaresc numai cateva miscari - la mine. Prea bine nu inteleg nici eu ce e cu mine. Gandesc. Incerc sa caut, undeva in mine, un suport... Si sunt atat de obosita.

Of! Am impresia ca nu mai pot scrie nimic! M-am zapacit complet.

Dar, oare, nu o fi altul motivul? Oare, nu m-am uitat pe mine, cea adevarata?

Nu!!! Nu am “dreptul” sa fac asta. Dreptul - din siguranta fata de mine. N-am experimentat “totul” in viata. Sau, in orice caz, NU TOT ce m-ar putea interesa.

Ma vad batrana - oare sunt? Nu! Nu sunt!... nu atata timp cat viata ma surprinde. N-am ratacit pe toate paralele, nici n-am navigat pe toate marile, n-am gustat toata limpezimea lor si nici n-am ajuns la capatul pamantului.

Am pastrat linistea si tacerea.

Ma intreb insa (asta in virtutea vechiului pact de sinceritate cu mine insami) daca accept ca definitiva stare asta de liniste si tacere in care ma aflu?!

 Nuuu!!!

Recunosc... starea mea de-acum e invecinata cu sublimul, dar... gratie numai atributului de provizorat pe care m-am surprins acordandu-i-o. Transformata in permanenta, toata situatia asta ar deveni o povara greu de carat. E clar. Astazi - ma reculeg din mine si ma privesc acum de undeva, de la distanta, straina si rece, cu singurul sentiment de care ma simt capabila: MIRARE.

Am inteles ca, fire incurcata cum sunt, voi fi obligata sa nu mizez niciodata pe un suport, ci sa ma impart sau,  mai bine, sa iau din toate doar ceea ce-mi va fi de folos si mai cu seama sa dau la fel, farame numai din fiinta mea si niciodata pe mine, intreaga.

Acum - mai inteleg ceva. Trebuie sa inchid in mine NU gandirea(cel putin, in coordonatele ei de baza), ci TOT ceea ce ma defineste ca fire sensibil  feminina. E un potential de puritate, candoare, vis, care nu se contrapune gandirii (cred ca se determina reciproc), dar care trebuie sa ramana definitive inchisa in mine.

Ca reteta, urmeaza sa abordez un aer de indiferenta...

Si uite asa - m-am cufundat in marea liniste din mine, cu voluptatea chinuitoarelor dorinte contrazise. Si totusi - n-am luat nici o hotarare, in afara de aceea de a astepta inca, eterna asteptare.

In asteptare...

Zambete care dor...

Clipe, clipe, clipe...

Ma uit la ceas si imi cronometrez asteptarea.

Departari, astazi alte departari...

Alte departari, acum voite, departari care dor.

Curata greseala de calcul... am mers prea departe si surprinzator de repede.

Atat insa, si niciodata mai mult.

Unde dragoste nu e... FACEM!!! :))

 Mihaela Mihau - De-ai fi tu salcie la mal...


 Chiar daca ma vei prinde sub plasa de otel
N-am sa strig
Golurile se vor mari de la sine
Destul ca sa-mi scot mana si sa cuprind luna.

Si de vei face ziduri de piatra
Nicicand n-ai sa zidesti inchisoare pentru mine
Pietrele se vor narui de la sine
De indata ce voi aparea eu.

Daca ma vei exila si ma vei trimite pe un ocean
Intr-o barca gaurita
Am sa desfid oceanul
Si n-am sa pierd nici aceasta batalie marina.

Sau daca ma vei trimite in desertul Saharei
Unde nisipul dusmanos e fierbinte,
Deodata va sufla parfum de iasomie
Ca sa-mi umple serile pustii.

Ai uitat ca intr-una din primele noastre dimineti
Mi-ai pus in mana o sageata care poate ochi sunetul
Si ca tu ai fost cel care m-a invatat
Sa trag la tinta fara gres.

Si azi, daca vrei sa ma umpli de intuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am sa netezesc cerul
Si am sa umplu lumea de lumina intr-o noapte fara luna.

N-ai decat sa stai cu spatele intors la mine,
Am sa-ti umplu cerul cu un cantec
Tacut ca o raza. Iar tu, mirat, n-ai sa stii
De unde vine revarsarea aceasta de lumina.

The power of LOVE :P (cu dedicatie speciala)

Dragostea... are atat de multe cauze si efecte. Nu exista niste specimene pe care sa le studieze omul la microscop sau in lumina rece a ratiunii. Ea nu poate fi analizata, iar in vidul steril al gandirii logice dispare si moare.

Dragostea face oamenii sa comita prostii monumentale, acte de eroism, de noblete. Este indivizibila. Este adanca! Este delicata! Este, mai ales, spontana.

Intalnirea dragostei adevarate te schimba. Te modeleaza si te fasoneaza. Cand dragostea te cheama, urmeaz-o, chiar daca drumul catre ea e lung si greu. Si, cand te cuprinde cu aripile ei, cedeaza-i, chiar daca pumnalul ascuns in aripile ei te poate rani. Cand dragostea iti va vorbi, ai incredere in ea, chiar daca vocea ei iti poate distruge visele, asa cum vantul ravaseste o gradina. Asa cum ne-a putut vindeca, dragostea ne poate crucifica. Si, asa cum a stiut sa te urce la cer si ti-a mangaiat cele mai tainice rani, ascunse de lumina soarelui, tot asa coboara la radacinile tale si-ti intareste legatura cu pamantul.
N-o subestima! Este o forta cumplita. Este literalmente, lucrul dupa care toate fiintele umane alearga din ziua in care au vazut lumina zilei. Dragostea... si viata, devin cu atat mai pretioase cu cat nu stii cat de mult vei mai continua sa le ai.
Ea nu poate fi nici masurata, nici precizata, nici etichetata. Nu putem alege pe cine sa iubim si pe cine nu. Dragostea n-are pic de respect nici fata de persoane, nici fata de intimitate. Ea are propriile reguli si jocul il joci dupa ele, nu dupa ce crezi tu... la urma urmelor, dragostea face ca lumea sa se invarta!

Este singurul mister adevarat care mai exista astazi. Este singurul miraj care ne-a mai ramas.
Astazi stiu ca dragostea presupune incredere si respect. Este cel mai frumos si mai inaltator sentiment. Dar acest lucru il vezi abia atunci cand ai gasit pe cineva care sa le merite!

Ma bucur enorm pentru Voi. Va iubesc!
Si inca ceva... tot pentru voi... o bucata de poveste...

Julieta
"Frumosul meu Romeo, de ti-s draga
O, spune-mi-o cu inima intreaga,....
Frumosul meu Romeo-s prea duioasa
Si poti sa crezi de-aceea ca-s usoara.
Dar crede-ma ca sunt mai credincioasa
Decat acelea care stiu sa para
Mironosite. Poate ca si eu,
Marturisesc, ma prefaceam straina,
Dar, pan` sa prind de veste, m-ai surprins
Cand izbucnea iubirea-mi mai aprins,
Deci iarta. Nu-mi lua acea pornire
Drept un usor capriciu de iubire.
Tradat astfel de noaptea-ntunecata... "

Romeo
"Copila, jur pe sfanta luna, care 
Chenar de-argint pe varf de pomi brodeaza"

Julieta
"O, nu jura pe luna-nselatoare,
Ce-si schimba discu-n fiecare luna,
Nu vreau sa fii si tu din cei ce mint."

Romeo
"Pe ce sa jur dar?"

......

Julieta
"Las`, nu jura! Oricata-i fericirea
Pe care-o simt acuma langa tine.
Dar legamantul astei nopti imi vine
Prea iute, nu stiu cum. Prea fara veste,
Prea ca un fulger care nu mai este
Pan` ce zici: fulger! O, du-te dar,
Dulcele meu! Si-a verii adiere
Invoalta floare face din bobocul
Iubirii noastre pan` la revedere!
Somn dulce! Noapte buna! Si coboara
In sanul tau o pace-asa de dulce
Ca si in sanul Julietei care
Se duce, obosita, sa se culce..."

O clipa de intimitate... :)

Il iubesc cinstit si sincer. Imi place sa-mi plimb palma peste formele lui ovale, carnoase, usor slefuite, alunecoase... Inchid ochii, il mangai indelung, uneori aproape uit ca il ating bucata cu bucata. Densitatea lui masiva si in acelasi timp blanda, ascultatoare, ma deruteaza. De fiecare data se lasa stapanit cu o placere perversa, ca un sclav ce-si iubeste stapana in taina. Paloarea lui stinsa, intunecata, brazdata de fibre ondulate mai deschise, mai inchise, ca si forma alungite - ma fascineaza. Curbele, ovalul imi apar ca model al perfectiunii geometrice... ma asez la capul lui, imi desfac bratele si-l imbratisez. Imi apartine, pot sa-l privesc cat vreau, sa ma intorc cand vreau si sa-i netezesc pielea imbietoare. El imi raspunde iubirii cu o mereu egala tandrete, cu aceeasi privire hipnotica, exprimand supunere. L-am indragit din prima zi, imi place silueta lui supla, semeata, masculina, de o nobila masculinitate. Si el m-a indragit, imi face de fiecare data o mica reverenta, imi surade amabil si docil, ma invita mereu la un dulce dialog descoperindu-si, sub miscarile feline ale luminii, intimitatile fermecatoare. Clipa de intimitate dintre mine si el e aceea de seara, cand ma intorc acasa si iti scriu... TIE.

Uite asa... Sâc!... m-am indragostit de biroul din camera mea, simtul posesiunii lucrului s-a transformat intr-un sentiment complex, o iubire secreta, netulburata de nici o opozitie sau viclenie. Nicaieri nu ma simt atat de bine ca in camera mea, atat de libera, rasfatata, impacata, puternica.
O singura conditie se impune - sa fiu singura -
    - Singura cu tine -

Refugiul Meu, ce ciuda mi pe Tine!

Enrique Iglesias ft Nicole Scherzinger- Heartbeat

Mi-e greu sa-ti scriu asemenea lucruri, dar daca nici aici nu le voi "spune", as plezni, fara indoiala.
Sunt posturi la care lucrez cu migala si sunt altele la care scriu dintr-un suflu. Primele sunt asemeni locurilor nascute din cernerea limpede a picaturilor de ploaie, iar celelalte se aseamana cu baltile nascute dintr-o navalnica sfaramare de tarm. E mai tulbure apa baltilor spre deosebire de claritatea adanca a lacurilor reci, dar apa primei este prelinsa din trupul insusi al fluviului in vesnica trecere; pe cand norii care au dat nastere lacului sunt veniti din orizonturi straine si indepartate.

Sa spunem ca acel lac ar fi locul in care te simti cel mai in siguranta, locul cel mai cald sufletului tau, in care te retragi de fiecare data cand te-ai saturat sa porti acea masca cu care infrunti societatea si viata reala.
Locul care iti stie cele mai profunde ganduri, dorinte... iti stie fiecare poveste, fiecare teama... stie cum sa te aline si ce cuvinte sa-ti sopteasca atunci cand te gaseste in dificultate. Este locul la care apelezi de fiecare data cand vrei sa razi, cand vrei sa te simti bine, sa te simti iubita si respectata pentru ceea ce esti. Deasemenea este locul unde meditezi dar te si provoaca in acelasi timp.
Este oaza ta de liniste, refugiul tau, dar atunci cand pierzi acest loc, ce-ti mai ramane de facut?

Iti spun eu ce se va intampla! Se va cuibari CEVA in sufletul tau ca un copil asezat crucis in pantece si care nu poate sa se nasca. Acel CEVA e durerea... atat de dureroasa ca un aer vanat de frig... este o durere adanca, asemeni unui miez de noapte sarutat de o luna verde si vicleana.

In mine statornicesti tu si uneori ma intreb daca eu sunt gazda sau oaspete.
Mi se para ca in mana noastra sta o arma necrutatoare pe care nu stim s-o folosim. Si din pricina neindemanarii, ne ucidem. Toti ucidem ce ni drag! Amandoi simtim ca este ceva dureros de straniu, ceva care sta deasupra noastra, ceva care ne chinuie si totusi ceva nevazut si tainic: ADEVARUL!
Din cauza acestui adevar, in loc sa fim cu mintea limpede si in stare sa urcam munti cat mai inalti, ne impiedicam la fiecare pas, ne ratacim la fiecare rascruce, ne ucidem dorurile si le le inviem in ura, ne sfasiem, ne gonim si totusi nu putem trai unul fara celalalt.

Imi strang in manunchi gandurile si toate mi se par fara rost. Numai unul singur imi ramane in minte: E un obicei, sau poate ceva instinctiv, ca atunci cand o lume de vis sta sa se prefaca in pulbere, sa-ti amintesti de ce-a fost?

Si cat de greu stii sa lovesti, pana nu mai ramane nimic din mine. Si cand ma gandesc cu cata truda ai obtinut acea parte din mine ferita de ochii celorlalti.

DAR exista clipe in care viata pare a se ghemui intr-un bob marunt pe care oricine il poate calca. Si totusi bobul este samanta. Din el poate creste un nou copac.

Totusi, prea multe ganduri se imbulzesc in mintea mea acum ca sa mai pot alege, asa ca nu mai vreau sa scriu.
Mi prea ciuda pe tine!!!

Hurt Beyond Repair!

Intuneric. Cu simturile aprinse, desi cu inima rece, invatasem sa despart in tot acest timp creierul de corp, inima de sentimente, reusisem sa-mi fac existenta sufleteasca independenta de cea a corpului.
O dorinta fara judecata imi strange tamplele, imbujorandu-mi obrajii, umezindu-mi ochii si... dintr-o data, am priceput ce taina se petrece in sufletul meu. Simt betia durerii ce ma napadeste, ce ma ineaca intocmai ca o mare dezlantuita, ma framanta, ma prabusesc, ma sugruma, nelasand nici un colt din sufletul meu care sa nu palpite de zbucium.
Un neînceput de poveste, o poveste simpla de dragoste isi risipeste mireasma... iar cand despartirea izbucnise cu nemaipomenita-i groaza, sufletul meu poleit si rasfatat se stranse ingrozit, fara sa priceapa, fara sa aiba la inceput forta de a gusta durerea... dar incep sa o invat, fila cu fila, ca pe o carte inspaimantatoare.
Brusc, un vartej imi cuprinde mintea si sufletul meu chinuit, incep sa ma agit ca o pasare impuscata in aripa si cazuta jos...


In mine e un iad. Acum stiu ce e iadul!

Sfarsitul... nostru... al meu...

Deschid ochii dimineata cu o adevarata placere de a vedea lumina zilei. Ma trezesc, ma indrept spre baie. Deschid dusul si las apa sa-mi dezmierde pielea. Dupa numai cateva minute, ceva, ca o manta de plumb, simt ca imi striveste spatele. Brusc, gandul ca nu traiesc, ca viata se duce, in miezul fiecarui gand, samburele inevitabil al spaimei, al idei de moarte, nu-mi da pace. Spaima e nestiinta. Nestiinta e cauza suferintei mele. Spaima e sentimentul de a fi inconjurata de o mie de primejdii fara chip. Nu cu un om sau cu vre-un animal salbatic trebuie sa ma lupt sau sa fug pentru a ma salva, ci de o intreaga armata de "monstrii" nevazuti si impalpabili.
Sunt amenintata! Dar de cine si cum sa ma apar?

Moartea e conditia inacceptabila a existentei, e aproape infernul, in niciun caz paradisul. E mormantul pasnic, abandonul, singuratatea, adica despartirea de oameni, de lume, de viata.

"Iubeste viata!" - imi sopteste cineva.
Dar cum pot s-o iubesc? Sa iubesc o existenta care mi-a fost impusa si care imi e luata inapoi tocmai in momentul cand am acceptat-o? Ma cuibaresc in viata ca intr-un adapost precar.
In lumea asta pe care o cunosc, mortii au ajuns sa fie mai numerosi decat viii. Cand o sa invat (oare o sa invat?) sa sper la moarte in loc sa ma tem de ea? Imi doresc sa ajung la starea de spirit a vechilor mexicani pentru care moartea era un prilej de sarbatoare.
Am mizat totul pe viata, de asta nu pot trai linistita.

Pana la sfarsitul dusului, spaima asta nu a disparut, bineinteles. Nu te poti descotorosi atat de usor de asa ceva. E ca si cum, in plina zi, as vedea intunericul.

Cand oare am observat pentru prima data ca timpul "trece"?
A trecut ceva timp de cand m-am nascut. A trecut foarte mult si foarte putin deopotriva. N-am ajuns inca sa inteleg ceea ce nu am inteles inca si nu cred deloc ca pana la urma voi reusi.

A fost un moment cand am realizat ca prezentul disparuse, ca lumea era un decor, cu culorile ei cand luminoase cand intunecate, venind spre mine, indepartandu-se de mine, desfasurandu-se sub ochii mei in vreme ce eu stateam locului si priveam cum trece timpul, ramanand insa inafara lui.

De atunci, de cand prezentul disparuse, n-a mai existat pentru mine decat un trecut si un maine... un maine resimtit din pornire ca un trecut.
De atunci tot incerc in fiecare zi sa ma agat de ceva statornic, incerc cu disperare sa regasesc un prezent, sa-l amenajez, sa-l largesc.
Calatoresc pentru a afla undeva o lume intacta asupra careia timpul sa nu aiba putere. Drept este ca doar cateva zile de calatorie, cunoasterea unui alt oras, incetinesc goana evenimentelor. Chiar si 2 zile petrecute intr-o alta tara fac cat 30 petrecute in locuri obisnuite, deteriorate de obisnuinta. Obisnuinta toceste, lustruieste timpul incat ajungi sa aluneci pe el ca pe un parchet dat cu ceara.
O lume noua, o lume de-a pururi noua, asta e paradisul!

Ma straduiesc intr-una sa traiesc dar am impresia ca tot trec pe langa viata. Cred ca asa simt majoritatea oamenilor. Nu stiu sa uit de mine pentru a-mi depasi aceasta spaima. Ca sa uit de mine ar trebui sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit pentru totdeauna ca cei pe care ii iubesc vor muri si ca lumea are un sfarsit.
Ideea de sfarsit ma inspaimanta... ma scoate din minti caci nu sunt sigura de a mai fi o data ce nu voi mai exista. A exista fiind singurul mod de "a fi" pe care-l cunosc, ma agat de existenta asta pentru ca nu-mi pot inchipui din pacate niciun fel de "a fi" inafara existentei.

Ma asez din nou pe pat. O imensa oboseala ma apasa... o oboseala psihica a carui cauza o cunosc. E certitudinea, sau macar pe aproape, ca totul e zadarnic.
Pentru moment traiesc pentru ca vointa mea de a nu exista e acoperita, tinuta in frau, de setea mea nebuna de a exista. Voi alerga dupa prezent pentru ca, din punctul meu de vedere, asta inseamna a fi in timp.
Sa descoperi timpul, inseamna sa simti ca una alta trece. Inseamna sa crezi ca maine va veni, ba chiar sa fi sigur ca va veni... sa astepti si sa te astepti la ceva.
Sa ma las deci purtata de viata, desi sunt constienta ca nu voi fi lasata in viata.
Voi alerga intotdeauna dupa ea... chiar si cu nadejdea de-a o prinde in ultima clipa, asa cum te arunci pe scara vagonului unui tren care pleaca!

Pentru tine...

Desi Mos Ene ma desmiarda, ma bucur ca am puterea sa-i rezist... eu nu vreau sa dorm, dar... intre noi, obosita doarme tacerea.
In propriul ei început... TACEREA s-a asternut ca o cortina intre noi, in spatele careia ne-am retras cu propriile noastre tristeti. Aici am ales sa abandonam totul, absolut totul, in afara de trairile noastre. Asezati fata in fata cu tacerea, este ca si cum am picta impreuna la acelasi tablou, pictand fiecare din suferinta celuilalt... fara sa stim macar schita dupa care sa pictam...

If I should stay,
I would only be in your way.
So I'll go, but I know
I'll think of you ev'ry step of the way.

In aceasta Vara am cunoscut o altfel de vraja a cuvintelor... a cuvintelor simple cu inteles deosebit care nu sunt decat tot un fel de marturisiri, am cunoscut betia tacerii, a miscarilor, a ingaduintei de a respira sub o privire, invaluita in neastampar, am cunoscut bucuria tainica a gandurilor schimbate intr-ascuns, am cunoscut fericirea pe care am gustat-o in vis, fara sa o numesc am primit-o zambind, te-am cunoscut pe tine, cu incetul, fiecare zi mi te-a dezvaluit intreg si minunat, fiecare zi traita a incercat sa smulga o sclipire de dragoste din ochii tai, un cuvant, un zambet, o mangaiere... multa vreme am visat, intinsa pe iarba verde, in timp ce razele soarelui imi incalzeau pielea expusa, locul unde am depanat cu tine de-atatea ori firul gandurilor.

Ai fost ca o putere de neinlaturat, te-ai amestecat peste tot, in tot ce-am trait, in tot ce-am spus, ai fost in fiecare clipa din Vara mea si eu n-am putut trai aceasta Vara fara sa ma gandesc la TINE. Ai fost "aici cu mine", nedespartit, ai fost in fiecare zi in bucuriile mele, in tulburarile mele, in toate trairile mele, in tot ce era frumos sau urat, tot ce-mi putea trezi o bucurie sau o tristete in suflet ma apropia de TINE...

I hope life treats you kind
And I hope you have all you've dreamed of.
And I wish to you, joy and happiness.
But above all this, I wish you love.

Mi-e dor...
 Am vrut sa urlu asta lumii intregi, sa opresc oamenii pe strada si sa le spun... dar "Legea Suprema" dintre noi este "Tacere Totala"...

Bittersweet memories
that is all I'm taking with me.

Ceea ce nu ai, nu poti nici pierde?....

EA... sau eu defapt?

 Tapinarii - Pentru Voi


Te poate foarte bine incremeni sau dezgheta la fel de total si sa te invaluie cu atata intelegere si simtire, ca si ochii aceia frumosi pe care ii detine. Ea e balsam pentru locurile dureroase, pentru gandurile sacaietoare, pentru amintirile triste. Ea e singura persoana langa care pot lasa la o parte trecutul cumplit, sa uit un prezent odios si sa nu insist asupra unui viitor nesigur. Ea alina, odihneste si reconforteaza.
E o dusca mare de apa rece pentru cineva mort de sete. Foarte reconfortanta... odata ce ai apucat sa gusti, nu te mai poti satura.

Din fata maleabila, usor de convins, oarecum retrasa si la adapostul unei vieti privilegiate, se transformase intr-o femeie increzatoare in puterile ei, competenta si eficace.
E cea mai fascinanta femeie pe care am cunoscut-o vreodata. Feminina si totusi, puternica. Incapatanata, dar plina de tact. Cu infatisarea de doamna, dar sexy. Exasperanta si splendida, poate sa ma innebuneasca si sa ma excite mai mult decat a facut-o vreo femeie vreodata.
Are darul ca prin prezenta ei sa lumineze un loc, si prin ras sa faca o zi de sarbatoare din una obisnuita.

Nu mai cunoscusem nici o femeie care sa dea dovoada de tarie si de delicatete in egala masura. Desi are frumusetea si vitalitatea varstei ei, sufletul este cel al unei femei mult mai mature.
Ca eu o descoperisem si izbutisem sa fac din ea un prieten, era mai mult decat visasem vreodata.
Nici nu ma gandeam.... nici nu mai trebuia sa am pretentia la miracole suplimentare!

Desi niciodata nu simtisem lipsa tovarasiei unei femei, acum ma gandesc ca e ceva sa vin in fiecare seara acasa la aceeasi femeie. E mult mai relaxant decat intalnirile. Conversatia curge de la sine si nu e un talent care trebuie exersat in permanenta.
Cand iesim in societate nu trebuie sa ma intreb daca "partenera" mea are sa vina imbracata adecvat momentului, pentru ca ea o face intotdeauna. Nu face niciodata o miscare gresita. Stie sa spuna mereu ce trebuie in orice situatie.

E langa mine acum, o am in toate felurile care exista... imi apartine... e a mea... dar stiu ca de cum o voi privi ca pe o proprietate, m-am lins pe bot. Am parcurs deja un drum lung; poala dealului cand am facut cunostinta si ne-am starnit interesul reciproc suind mai sus dealul spre simpatie si afectiune pana la cotele inalte ale intimitatii si la creasta suprema care e absoluta comuniune.

E o femeie care stie ce vrea. Nu accepta orice rol care i se ofera - cel putin pentru moment. In prezent isi alege rolurile cu multa grija si daca nu i se potrivesc, nu le joaca.
Uneori am impresia ca vede diferit lucrurile ce ne inconjoara. Isi poate potrivi ceasurile dupa legile timpului, dar ceasul din ea mereu va bate dupa alte legi.
Un lucru stiu sigur, ca in mintea ei, raiul nu e undeva in ceruri, unde ingerii canta la harpa, iar drumurile sunt pavate cu aur. E incapatanata! Ii place sa danseze acolo unde ingerii se tem sa paseasca.
E un dracusor impielitat! Arata ca un inger si vorbeste ca un profesor pedant.

Pazeste-te de femeile cu creier if you can`t handle it because if you can`t handle me at my worst, you don`t deserve me at my best!

AZI si atat...

Ultimile zile au fost o permanenta lupta impotriva Amintirilor.
Am incercat sa-mi inchid mintea la tot ce "A FOST". Am vrut sa ma afund in probleme noi, intr-o lume noua, dar sunt multe lucruri de care nu poti scapa la comanda. Azi... cand am venit aici si am deschis blogul mi-am dat seama ca nu am sa scap niciodata de amintiri, oricat de mult as trai, si oriunde m-as duce...

Cum as putea???...
Stii si tu ca ideea fericirii este diferita de la om la om si ca fiecare individ o intelege si o doreste intrupata dupa gustul sau ?!...


Pe de cealalta parte, daca ar fi sa ma gandesc la VIITOR ar insemna sa traiesc mereu "Nelinistita"... sa ma intreb despre lucruri ce nu se pot sti.

De ce nu lasam totul in "Seama Soartei"?
Apelam mereu la ganduri care ne produc intotdeauna o "senzatie de amaraciune".
Prin urmare, am decis: nu ma mai gandesc! Nu vreau sa distrug bucuria de azi, cu gandul la ziua de maine.
Incerc sa evit tot ce-i suparator.
Nu vreau sa ma sinchisesc, las totul in voia soartei...
De ce sa-mi provoc singura o indispozitie?
Cand totul nu-i decat o inchipuire. Si daca o fi sa se intample, cu atat mai mult nu vreau sa stiu de nimic.

AZI... las meditatia, las soarta sa lucreze pe contul ei propriu, eu incerc sa o sprijin, cel mult.
Maine o sa devina doar Azi.
Asta trebuie sa o avem intotdeauna inaintea ochilor.


As vrea sa.......... doar atat... nu stiu ce-ar fi, dar... pana atunci...... I can`t breathe easy!

EL...

http://www.youtube.com/watch?v=IzQ973jEFBo&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=ADDxe24ud90&feature=related

Mergeam incet pe alee, privind in departare... printre crengile incarcate de frunze si rasfirate haotic deasupra mea, vedeam bucati mari de cer albastru si nori albi care lunecau spre nord, impinsi de vant.
Mergeam de ceva timp fara sa ma gandesc la nimic... "Relaxeaza-te!” …  imi sopteam in gand ... “Ai tot timpul sa te  gandesti la preocuparile de zi cu zi!"

Intoarsa la casa, m-am asezat pe iarba, uitandu-ma la masinile care treceau ca niste fantome prin fata mea… abia daca le realizam, pana cand… ceva mi-a atras atentia. Pe partea cealalta a drumului, EL, statea nemiscat, sorbindu-mi din ochi fiecare miscare. Il priveam buimacita, in tacere, urandu-ma ca las tacerea sa ne invaluie...
Ma uram pentru lipsa mea de curaj, atat de tare, incat imi venea sa fluier vesel pentru a rupe toata aceasta tacere. Intr-un tarziu,  m-am ridicat si cu acelasi calm am traversat strada. Incercam sa-mi concentrez toata atentia asupra lucrurilor pe care urma sa le fac. Aveam nevoie de toata puterea pentru a infrange dorinta de-a ma napusti spre EL, de-a il prinde in brate. Simteam cum mi se strange inima. EL ma privea tacut... ceea ce nu ma ajuta nicicum.

Ma apropiam din ce in ce mai mult de EL, linistea inca zacea intre noi, incercam sa-mi analizez miscarile, sa-i analizez miscarile si sa-mi gasesc un raspuns la ceea ce urma sa se intample...

Foarte incet, si EL, ca insufletit de acelasi impuls, se indrepta spre mine… ne-am apropiat usor pana cand ne aflam fata in fata. Deodata, am simtit ca eram singuri, feriti de orice interventie exterioara. Nu stiu ce sa spun. Tot ce pot sa-mi amintesc cu precizie este aura de emotie care mereu, irezistibila, ma invaluia. Mi-am ridicat incet mana, incercand sa mi-o apropii de el. EL respira si inspira rapid, tradandu-si teama si respingerea. M-am retras putin, dar... mai apoi, tot incet, foarte incet, am incercat sa ma apropii din nou... mi-am ridicat mana si usor i-am mangaiat "umerii"…. am incercat un nou gest, indraznet de altfel, sa-l trag spre mine...

Simteam parfumul respiratiei lui accelerate, si niciodata in viata mea n-am mai cunoscut caldura atat de inefabila. Nici un zgomot, doar un glas pierdut ca un scancet imi strapunse auzul... era atat de speriat.

Mi-am retras mana putin, dar... din nou, tot incet, foarte incet, am ridicat mainile amandoua si i-am cuprins capusorul in palme. Imi adancii privirea intr-a lui, cu blandete, poate cu putina disperare, cu putina teama, dar aproape implorandu-l: "E prea tarziu sa dai inapoi!", i-am spus aproape in soapta, de parca ar fi stiut sa-mi raspunda...
M-am inclinat putin si tot incet, foarte incet, l-am tras din nou spre mine, apoi m-am aplecat si mi-am lipit obrajii de capusorul lui. Se infiora brusc la atingerea mea, iar suflarea lui imi curse in gura ca un lichid cald. In clipa urmatoare il strangeam definitiv si iremediabil in brate, pe cand EL sta nemiscat...

Ii vorbeam tot soptit: “Doamne, nu-mi vine sa cred ca am reusit intr-un timp atat de scurt sa te imblanzesc...”
Nici un sunet. Liniste... vorbeam cu peretii.
Il priveam inmarmurita cum isi misca maxilarul, cu gura inclestata - de furie sau pentru a nu tremura de teama, nu stiu...
 Stiam in sinea mea ca sunt o curajoasa, dar... acum intrecusem orice masura de curaj.
Cat as vrea sa stiu ce mi se intampla, Doamne, cat as vrea sa stiu...

“ Spune-mi: De unde am avut acest curaj, spune-mi TU!? Pentru ca e cat se poate de limpede: Esti o amenintare fizica pentru mine!"
Nici un sunet. Liniste... dar din cand in cand imi arunca cate-o privire atat de crancena, incat tresaream... expresia fetei lui aducea foarte mult cu a unui animal care-si arata colti, dandu-mi impresia, fugitiva, dar surprinzatoare, ca aveam de-a face cu cineva nu tocmai cuminte.

Incercam sa-i zambesc, mangaindu-l usor... gestul meu bland il atinse, dar vedeam ca incearca sa-si stapaneasca cu greu furia...
Ma privea tacut...

Offf! Credeam ca eu cunosc lumea... Lumea Lui, in orice caz. Credeam ca de ceva timp m-am adaptat la cele mai neinsemnate ritmuri ale ei. Si iata ca mi se intampla un lucru incredibil... cine stie, daca n-ar fi trebuit sa pastrez distanta. Daca mi se poate intampla ceva rau?! Stateam alaturi de el, cu bratele incrucisate, cu privirea pierduta, foarte incordata, chinuita de ceva pe care cu pretul unui efort imens, il tineam ascuns in strafundul meu -TEAMA.


Un strigat puternic, ma trezi la realitate...
- Rex!, Rex!, Rex!... Vino aici!!! ... cat curaj, draga mea, e un caine foarte rau, imi spuse EA, in timp ce eu o priveam ciudat, fiindca-i pronuntase numele pe un ton atat de poruncitor.


Nu vreau sa zambesc!
O amaraciune fara leac imi intuneca fruntea, o nervozitate de orice clipa, ascunsa, surda, ma inteapa cu mii de ace, iar un nod face ravagii in stomacelul meu, ca un vierme ascuns intr-un mar...
Oare cat de putin iti trebuie ca sa uiti de mine?
Mi-e foame, mi-e cald, mi-e sete, MI-E DOR, mi-e somn...

Menajera Ta!

Exo feat. Vescan - Prietena ta

Tu nu ai nevoie de modificari, ci de intariri. Te-ai construit tragand cu ochii la ceilalti, invatand din experientele pe care le-ai intampinat pana acum… dar constructia inca nu e gata. Nu ai nimic de daramat la casa asta, ai doar de facut cateva consolidari, pentru ca ai avut momente cand ai exargerat cu neincrederea in tine.
Desi ce ti-a iesit tie in interior e diferit total de “locuintele” fiintelor banale, tot mai dese in ziua de azi, din pacate, nici macar tu nu locuiesti confortabil acolo… te simti pierdut uneori si sunt unele momente in care ai impresia ca tot ce e in interiorul tau iti este strain.
Obisnuiai sa faci tot la adapostul luminii artificiale, de teama ca-n lumina zilei iti vei parea imperfect. Stii foarte bine pe cine sa ademenesti inauntrul tau… nu-ti atragi numai victime, ci si fiinte carora le invoci neprevazutul si le rogi sa te ajute cu ceva prin “casa”. De ei ai nevoie ca sa le furi idei nerostite, trairi personale, planuri pe care n-au apucat sa le scrie, dar pe care ti le marturisesc tie pentru ca se simt bine inauntrul tau. Foarte putinii oameni care s-au simtit ca la ei acasa in tine au fost si singurii care te-au ajutat sa spargi ziduri, ca sa obtii ferestre mari, luminoase, indreptate spre viata. Ti-au luminat "locuinta".

De cand nu ai mai urcat etajul spre suflet sa cauti dragostea prin incaperi incuiate?
In camerele frumoase ale sufleului tau ajung foarte, foarte putine si nu toate in calitate de iubite. Unele raman indelungat, altele isi lasa spiritul sa le tine locul.
Totul e atat de pur acolo sus incat si tu te descalti inainte de a pasi in acea incapere.
Camera in care leneveste sufletul tau e incuiata, cheia e doar al tine… dar daca stai bine sa te gandesti, iti amintesti vag ca ai mai avut o cheie, pierduta pe undeva… deci e posibil ca vreo femeie sa o gaseasca si sa vina singura in camera!? Nu, asta nu se poate, pentru ca tu nu astepti pe nimeni!
Am un sfat pt tine: “Indoiala” trebuie neaparat sa o inramezi si sa o pui la loc de cinste in casa ta ca sa nu te trezesti intr-o zi ca te-ai indragostit fara ca tu sa prevezi asta.
"Nici o femeie de pe scara nu poate merge mai sus de-atat", iti tot repeti.
Si totusi, unele, pe care le-ai ales in treacat, dar n-ai apucat sa le VEZI te-au facut sa le iei inconstient in brate si sa le aduci in pragul ACELEI camere.

Ai o “locuinta” extrem de interesanta, care obsedeaza dupa ce o vizitezi... iti ramane bine intiparita in suflet...
Daca cei/cele care iti viziteaza interiorul ar sti cate incaperi eviti, cate sunt ascunse sub perdele grele cu geamurile de mult inchise, neaerisite... in unele nu mai vrei sa intri nici tu! Nu, nu din cauza dezordinii sau din cauza aerului inchis… unele sunt incaperi minunate, pe care nu vrei sa le imparti cu nimeni… momentan.
Ai nevoie sa aerisesti unele incaperi, altele au nevoie de inca un strat de var,de o culoare mai vesela pe pereti, iar altora nu le-ar strica chiar o redecorare… Te-as lasa sa te ocupi singur de astea dar stiu ca, ori ar dura prea mult, ori nu s-ar intampla niciodata.
Sti ce ti-ar trebui neaparat si iti lipseste cu desavarsire ? O menajera :) !
Lasa-ma sa aplic pentru functia asta. Menajera din “locuinta” ta ar trebui sa fie singura care sa aibe voie sa umble prin gandurile tale, singura care sa stie sa-ti spele si sa-ti aeriseasca mintea si care sa-ti spuna mereu ce nu mai ai in tine, ce trebuie neaparat achizitionat.
Nu cotrobai prin sertare, nu fur lucruri de valoare, cel mult o sa cer permisiunea sa le admir.

Te-am urmarit… ti-am vazut toate mastile pentru ca intr-o noapte ai lasat ferestrele deschise si la pod. Cred totusi ca in ultima saptamana din ultimul an ai trait fara nici o masca. Si atunci iti venea in vizita aceeasi femeie. Doar atunci inchideai ferestrele. TOATE. Si trageai perdelele. TOATE. Si plecau. Toate celelalte.
Intra cu spatele drept la tine, dar iesea fugarita de cat de tare te-ar fi iubit daca nu te-ar fi stiut atat de bine… sau atat de rau?
Nu iubi. Asteapta sa vin sa-ti fac curatenie. Nu raman pentru totdeauna, doar vin dimineata si plec seara, caci noaptea o sa am o alta viata… o sa fiu cine o sa vreau... poate chiar o femeie de pe scara ta :)

Ce-mi place si ce nu-mi place :)

Imi place proverbul: prietenii la nevoie se cunosc, dar nu-mi place alt proverb: prost sa fii si noroc sa ai!
Tie?
Nu-mi place periajul si ipocrizia... dar imi place sa zambesc mereu.
Tie?
Nu-mi plac cutitele care nu taie (mai ales in restaurante) si... nu-mi plac oamenii care au doua fete, nu-mi plac oamenii opaci, nu-mi plac idiotii si cei care trag concluzii fara sa se gandeasca, dar imi plac acei oameni care de 7 ori masoara si odata taie - CU INDRAZNEALA.
Ai putere?
Imi place sa iubesc, dar nu-mi plac inimile sfaramate in mii de bucatele. Ma feresc sa cad victima 'vampirilor' emotionali...
Imi place viata... dar nu imi place societatea care te obliga sa traiesti dupa alte reguli...
Imi place sa privesc rasaritul soarelui, dar nu-mi place sa ma trezesc de dimineata, imi plac apusurile, dar nu-mi place sa fiu in casa seara devreme. Urasc sa mi se spuna: "La ora 22:00 FIX esti in casa!".
Imi plac orele tarzii, in care lumina e tulbure si ochii refuza sa se-nchida pentru ca mai au de vazut unduiri de stele.
Nu-mi plac toate APUSURILE de soare, dar ma bucur cand vad culorile din rasarit... iubesc ploaia, arsita, ninsoarea, pe toate le indragesc cand toate la timpul lor revin.
Imi place cand E cald si nu-mi place cand MI-e cald.
Imi place ploaia, dar nu-mi place vantul puternic.
Ador ploaia de vara pe marile bulevarde...
Imi plac parcurile ingrijite, dar nu-mi plac gardurile care imprejmuiesc toate parcurile.
Dar tie?
Ascult cum ploaia imi bate-n geam, cum vantul canta, aud un tunet din cer aruncat pe UN pamant ce-i gata sa se duca. Imi plac toate si imi doresc multi ani de acum incolo... sunt si eu OM si vreau sa traiesc! De azi, ma bucur!
Imi plac adevarurile simple, insa nu-mi place cand rostite... DOR.
Nu suport durerea, pentru ca, nu-mi place sa ma urc pe pereti!
Imi place Craciunul. Imi place predica tinuta de preoti, dar nu-mi place predica tinuta de tata... nu-mi place cand gresesc si pierd ceea ce puteam avea.
Imi place cum se schimba peisajele in goana trenului, dar nu-mi plac garile murdare si cozile la caseria de bilete... imi plac cozile la cinematografe.
Imi plac drumurile lungi, dar detest rascrucea.
Tu?
Imi plac oamenii pozitivi. Imi plac camasutele albe si imi place sa dorm goala in asternut de matase.
Imi place de tine cand razi, imi place de noi impreuna. Imi place Parisul. Imi place Londra cand nu ploua. Si cand ploua...
Imi place cum arata marea cand ploua vara... imi place o data, imi place a doua oara. Nu-mi plac oamenii isterici.
Nu-mi dau seama ce se intampla, dar nu-mi place sa-mi fac piercing in spranceana sau ... :))
NU vreau sa-mi fac! Si gata!

Nu-mi dau seama ce se intampla, dar imi place de tine...
Imi place ca am spus ce-mi place si nu-mi place daca va veni ziua in care n-o sa mai spun: "CE-MI PLACE"

Nu-mi place sa citesc o carte care nu-mi place (cum de ghicesc profii cu atata usurinta cartile care nu ne plac?)
Nu-mi plac specimenele de oameni care nici macar nu stie sa "vorbeste romaneste", dar "e smechereste" rau de tot .
Prefer o carte in locul "tembelizorului", o muzica in surdina, o sueta la o cana de ceai in locul destrabalarii intr-un club de mitocani, mersul pe jos in locul masinii (pe distante sub 5 km) si imi place sa pot iubi, nu sa urasc...
Nu-mi place sa conjug verbul "A IUBI" la trecut, nici sa ma prefac ca nimic nu a fost sau nu va fi...
 Nu-mi place ideea ca trebuie sa existe lucruri care sa nu-mi placa... e neplacut sa faci lucruri care nu-ti plac... dar se spune ca placerea vine mancand, so... ma duc sa mananc.
Era sa uit - imi place ciocolata, dar nu-mi place efectul ei (ingrasa)
La urma-urmei, sunt un om normal?!

Chiar si Ingerii Cad!

Vama Veche - Zmeul

Merita sa te chinui sa speri?... se spune ca speranta iti da puterea de a trai, dar cateodata ea poate deveni cel mai periculos dusman. Totu` in viata nu-i decat o chestiune de vointa, de a dori, sau nu, sa faci ceva...Din fericire... durerea trece si poate fi stapanita. Uneori ti se pare ca totul n-a fost decat un vis... ca si cum ar fi imposibil sa traiesti anumite lucruri. Se intampla uneori ca anumite fapte din viata noastra, in general cele mai crude, cele mai triste, pe care amintindu-ni-le dupa ce vremea a trecut, ne par ca NU sunt lucrurile noastre, ci ceva despre care am auzit vorbindu-ni-se, sau pe care le-a trait vreun prieten oarecare... refuzand sa credem ca sufletul nostru ar putea sa supravietuiasca dupa atata durere.
Trecutul nu se intoarce niciodata.
Timpul e uneori prietenul nostru rau... ne face sa ajungem inainte sau inapoi si in aceasta graba sau intarziere sta cheia fericirii sau nenorocirii noastre... timpul e cel care ne face sa ne intalnim cu durerea sau fericirea. Un minut sau un an de intarziere e totuna in fata eternitatii... si cu toate astea, acest an sau minut, sunt de ajuns pentru a face sa triumfe sau sa distruga pentru totdeauna o viata. Durerea e comunicativa si are nevoie de lume pentru a se marturisi sau pentru a uita, dar fericirea e egoista, ii place sa se izoleze, sa se reculeaga, ascunzandu-se ca si cum ar avea o comoara, pe care ar putea sa o fure cineva.

De ce sunt atat de atrasa de tine si ce trebuie sa fac? Sunt un copil. Un copil ar putea striga "Te iubesc!", ar ofta, ar geme, si-ar da ochii peste cap si s-ar complace in psihodrama lui fara falsa pudoare. Eu nu pot. Pentru a mai spune inca o data "Te iubesc!", trebuie sa ma nasc pentru a 2-a oara. Realizez prea bine anormalitatea sentimentelor mele. De-as deveni o pustoaica fara inhibitii, fara nevoia constanta de a analiza toate cate mi se intampla. Am fost spontana atunci cand am dat cu ochii de tine, a fost un val emotional. Acum realitatea isi face simtita prezenta cu duritate. Sunt sfasiata intre dorinta si ratiune. In acest moment urasc creierul. El ridica tot mai multe bariere pe care nu le pot depasi.
Opreste-te!... imi porunceste o voce necunoscuta, cu asprime.
Stapaneste-ti dorintele de fericire... nu te increde prea mult, caci inaintea ta mai sunt mii si milioane, care au intaietate la fericire. Pentru tine, drumul pana la ea e inca lung si presarat cu piedici nenumarate, pe care va trebui sa le invingi, una cate una.

Visul?

Moby- Temptation

Arunc o privire in oglinda, amanand sa intind bratul spre sticluta nefasta... nu vreau sa cersesc mangaierii. Dupa ce-am vazut surazand in oglinda o faptura cu ochii aprinsi, faptura in care sovaiam a ma recunoaste... m-am indepartat incet, apropiindu-ma de birou. Nu sunt o indiferenta. Daca ma asez aici, in fata computerului... este pentru ca vreau sa vad limpede in propria-mi inima. Vreau sa cantaresc pentru o ultima oara (poate) toate pricinile care ma indeamna sa scriu, toate motivele menite sa preschimbe intr-un trup de gheata faptura mea, atat de bine facuta spre a musca din fructul vietii, in loc sa-l arunce departe de ea ca pe un mar inca necopt, mustos, dar smuls copacului de furtuna si deci vatamat, sortit pierii...


Am realizat de un timp ca pot sa ascult fara sa aud, sa privesc fara sa vad... si tot asa pot ramane mult timp intr-un contact strans cu mine insumi. Nu caut in surse oculte sau in brosuri de magie, caut numai in capul propriu. Ma hranesc cu frumusete si nu ma satur.
Timpul bate din aripi, lenes, deasupra, ca o pasare mare a paradisului, nu-i vad decat coada lunga, multicolora, revarsata...
Solicitandu-ma integral, timpul m-a strivit. Am dobandit o cantitate enorma de viata reala impovaratoare...
Nu ma impiedica, nu ma deranjeaza nici prezenta, nici absenta cuiva. Mult timp n-am priceput de ce spun unii ca se plictisesc singuri... nu reuseam sa inteleg notiunea de singur.
Om singur?
Omul nu e tot timpul cu el insusi?
Daca nu, de ce i s-a dat o uzina launtrica, un univers viu, clocotitor, mereu in eruptie, mereu altul?
Am fost inzestrata cu darul de a vedea... nu prin invelisul epidermic, prin straturile biologice... prin firea omului, prin straturile fiintei imateriale de el insusi necunoscute.
Sufletul... aici este mediul cel mai accesibil, domeniul unde nu am nevoie sa invat, sa ma initiez, unde nu obosesc si nu ma plictisesc niciodata. Legatura cu pluralitatea umana. Mereu aud voci, pasi, vad siluete. Privesc oameni rascoliti, infierbantati, sentimentali, plini de ei sau goi de ei, incarcati de propria viata, incarcati de dureri, incarcati de iubire, de regrete, sau de vise...
Urmaresc perechi melancolice, dramatizate, de dorinti sau sleite de prea multe sperante, torturate de nelinisti.
Alteori tresaream la tacanitul strident al pasilor in noapte... simteam o asteptare, un nerv, o frica ascunsa.

O loterie... Loteria Strazii... ma misc prin lume fara piedica sau obstacol, strapungand zidurile, ghemuindu-mi privirile pe infatisarea oamenilor... acolo pun diagnosticul: trist sau singur, crede, e vulnerabil, ii cresc aripile, iubeste, ar vrea sa iubeasca si nu stie ce, e tare ca un cremene, transparent ca apa, arogant, uraste... dispun de un repertoriu infinit de boli sau de contrariul lor. E drept, nu ma pot ocupa de fiecare, unii trec neobservati, absorbiti de timp... obisnuiesc sa-mi iau pacientii de departe, incerc sa-i sensibilizez... in asa fel, incat cand ajung in dreptul meu sa tresara...
- Cui nu i s-a intamplat sa fie obsedat de o privire, de un zambet, de un cuvant?
Unii dintre noi stiu cu siguranta cand a fost momentul.
O imagine fulguranta, aripa albastra, nu alba, nu gri, o privire luandu-si zborul, porumbel refuzandu-se oricarei atingeri, chiar si cerului. Asa s-a produs momentul.
Noi doar asteptam. Destinul ajuta regasirea, reintalnirea cu jumatatea pierduta. Alege si hotaraste pe cel supus amagirii...
Toti ne cream imagini subiective despre oameni.
Oamenii nu sunt, in fond, plasmuirile noastre?... alcatuiti mai mult sau mai putin arbitrar in functie de anumite nevoi sufltesti?
Aflam vreodata adevarata distanta dintre ce ne imaginam si ce este? Greu de spus. Acelasi lucru este valabil si in raport cu noi insine.

Oare pentru ce, in seara asta, parea ca-mi bate in piept o inima daruita indraznelii si necunoscuta mie?

- Porti vreo vina?  :)