Sfarsitul... nostru... al meu...

Deschid ochii dimineata cu o adevarata placere de a vedea lumina zilei. Ma trezesc, ma indrept spre baie. Deschid dusul si las apa sa-mi dezmierde pielea. Dupa numai cateva minute, ceva, ca o manta de plumb, simt ca imi striveste spatele. Brusc, gandul ca nu traiesc, ca viata se duce, in miezul fiecarui gand, samburele inevitabil al spaimei, al idei de moarte, nu-mi da pace. Spaima e nestiinta. Nestiinta e cauza suferintei mele. Spaima e sentimentul de a fi inconjurata de o mie de primejdii fara chip. Nu cu un om sau cu vre-un animal salbatic trebuie sa ma lupt sau sa fug pentru a ma salva, ci de o intreaga armata de "monstrii" nevazuti si impalpabili.
Sunt amenintata! Dar de cine si cum sa ma apar?

Moartea e conditia inacceptabila a existentei, e aproape infernul, in niciun caz paradisul. E mormantul pasnic, abandonul, singuratatea, adica despartirea de oameni, de lume, de viata.

"Iubeste viata!" - imi sopteste cineva.
Dar cum pot s-o iubesc? Sa iubesc o existenta care mi-a fost impusa si care imi e luata inapoi tocmai in momentul cand am acceptat-o? Ma cuibaresc in viata ca intr-un adapost precar.
In lumea asta pe care o cunosc, mortii au ajuns sa fie mai numerosi decat viii. Cand o sa invat (oare o sa invat?) sa sper la moarte in loc sa ma tem de ea? Imi doresc sa ajung la starea de spirit a vechilor mexicani pentru care moartea era un prilej de sarbatoare.
Am mizat totul pe viata, de asta nu pot trai linistita.

Pana la sfarsitul dusului, spaima asta nu a disparut, bineinteles. Nu te poti descotorosi atat de usor de asa ceva. E ca si cum, in plina zi, as vedea intunericul.

Cand oare am observat pentru prima data ca timpul "trece"?
A trecut ceva timp de cand m-am nascut. A trecut foarte mult si foarte putin deopotriva. N-am ajuns inca sa inteleg ceea ce nu am inteles inca si nu cred deloc ca pana la urma voi reusi.

A fost un moment cand am realizat ca prezentul disparuse, ca lumea era un decor, cu culorile ei cand luminoase cand intunecate, venind spre mine, indepartandu-se de mine, desfasurandu-se sub ochii mei in vreme ce eu stateam locului si priveam cum trece timpul, ramanand insa inafara lui.

De atunci, de cand prezentul disparuse, n-a mai existat pentru mine decat un trecut si un maine... un maine resimtit din pornire ca un trecut.
De atunci tot incerc in fiecare zi sa ma agat de ceva statornic, incerc cu disperare sa regasesc un prezent, sa-l amenajez, sa-l largesc.
Calatoresc pentru a afla undeva o lume intacta asupra careia timpul sa nu aiba putere. Drept este ca doar cateva zile de calatorie, cunoasterea unui alt oras, incetinesc goana evenimentelor. Chiar si 2 zile petrecute intr-o alta tara fac cat 30 petrecute in locuri obisnuite, deteriorate de obisnuinta. Obisnuinta toceste, lustruieste timpul incat ajungi sa aluneci pe el ca pe un parchet dat cu ceara.
O lume noua, o lume de-a pururi noua, asta e paradisul!

Ma straduiesc intr-una sa traiesc dar am impresia ca tot trec pe langa viata. Cred ca asa simt majoritatea oamenilor. Nu stiu sa uit de mine pentru a-mi depasi aceasta spaima. Ca sa uit de mine ar trebui sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit pentru totdeauna ca cei pe care ii iubesc vor muri si ca lumea are un sfarsit.
Ideea de sfarsit ma inspaimanta... ma scoate din minti caci nu sunt sigura de a mai fi o data ce nu voi mai exista. A exista fiind singurul mod de "a fi" pe care-l cunosc, ma agat de existenta asta pentru ca nu-mi pot inchipui din pacate niciun fel de "a fi" inafara existentei.

Ma asez din nou pe pat. O imensa oboseala ma apasa... o oboseala psihica a carui cauza o cunosc. E certitudinea, sau macar pe aproape, ca totul e zadarnic.
Pentru moment traiesc pentru ca vointa mea de a nu exista e acoperita, tinuta in frau, de setea mea nebuna de a exista. Voi alerga dupa prezent pentru ca, din punctul meu de vedere, asta inseamna a fi in timp.
Sa descoperi timpul, inseamna sa simti ca una alta trece. Inseamna sa crezi ca maine va veni, ba chiar sa fi sigur ca va veni... sa astepti si sa te astepti la ceva.
Sa ma las deci purtata de viata, desi sunt constienta ca nu voi fi lasata in viata.
Voi alerga intotdeauna dupa ea... chiar si cu nadejdea de-a o prinde in ultima clipa, asa cum te arunci pe scara vagonului unui tren care pleaca!