Refugiul Meu, ce ciuda mi pe Tine!

Enrique Iglesias ft Nicole Scherzinger- Heartbeat

Mi-e greu sa-ti scriu asemenea lucruri, dar daca nici aici nu le voi "spune", as plezni, fara indoiala.
Sunt posturi la care lucrez cu migala si sunt altele la care scriu dintr-un suflu. Primele sunt asemeni locurilor nascute din cernerea limpede a picaturilor de ploaie, iar celelalte se aseamana cu baltile nascute dintr-o navalnica sfaramare de tarm. E mai tulbure apa baltilor spre deosebire de claritatea adanca a lacurilor reci, dar apa primei este prelinsa din trupul insusi al fluviului in vesnica trecere; pe cand norii care au dat nastere lacului sunt veniti din orizonturi straine si indepartate.

Sa spunem ca acel lac ar fi locul in care te simti cel mai in siguranta, locul cel mai cald sufletului tau, in care te retragi de fiecare data cand te-ai saturat sa porti acea masca cu care infrunti societatea si viata reala.
Locul care iti stie cele mai profunde ganduri, dorinte... iti stie fiecare poveste, fiecare teama... stie cum sa te aline si ce cuvinte sa-ti sopteasca atunci cand te gaseste in dificultate. Este locul la care apelezi de fiecare data cand vrei sa razi, cand vrei sa te simti bine, sa te simti iubita si respectata pentru ceea ce esti. Deasemenea este locul unde meditezi dar te si provoaca in acelasi timp.
Este oaza ta de liniste, refugiul tau, dar atunci cand pierzi acest loc, ce-ti mai ramane de facut?

Iti spun eu ce se va intampla! Se va cuibari CEVA in sufletul tau ca un copil asezat crucis in pantece si care nu poate sa se nasca. Acel CEVA e durerea... atat de dureroasa ca un aer vanat de frig... este o durere adanca, asemeni unui miez de noapte sarutat de o luna verde si vicleana.

In mine statornicesti tu si uneori ma intreb daca eu sunt gazda sau oaspete.
Mi se para ca in mana noastra sta o arma necrutatoare pe care nu stim s-o folosim. Si din pricina neindemanarii, ne ucidem. Toti ucidem ce ni drag! Amandoi simtim ca este ceva dureros de straniu, ceva care sta deasupra noastra, ceva care ne chinuie si totusi ceva nevazut si tainic: ADEVARUL!
Din cauza acestui adevar, in loc sa fim cu mintea limpede si in stare sa urcam munti cat mai inalti, ne impiedicam la fiecare pas, ne ratacim la fiecare rascruce, ne ucidem dorurile si le le inviem in ura, ne sfasiem, ne gonim si totusi nu putem trai unul fara celalalt.

Imi strang in manunchi gandurile si toate mi se par fara rost. Numai unul singur imi ramane in minte: E un obicei, sau poate ceva instinctiv, ca atunci cand o lume de vis sta sa se prefaca in pulbere, sa-ti amintesti de ce-a fost?

Si cat de greu stii sa lovesti, pana nu mai ramane nimic din mine. Si cand ma gandesc cu cata truda ai obtinut acea parte din mine ferita de ochii celorlalti.

DAR exista clipe in care viata pare a se ghemui intr-un bob marunt pe care oricine il poate calca. Si totusi bobul este samanta. Din el poate creste un nou copac.

Totusi, prea multe ganduri se imbulzesc in mintea mea acum ca sa mai pot alege, asa ca nu mai vreau sa scriu.
Mi prea ciuda pe tine!!!