Visul?

Moby- Temptation

Arunc o privire in oglinda, amanand sa intind bratul spre sticluta nefasta... nu vreau sa cersesc mangaierii. Dupa ce-am vazut surazand in oglinda o faptura cu ochii aprinsi, faptura in care sovaiam a ma recunoaste... m-am indepartat incet, apropiindu-ma de birou. Nu sunt o indiferenta. Daca ma asez aici, in fata computerului... este pentru ca vreau sa vad limpede in propria-mi inima. Vreau sa cantaresc pentru o ultima oara (poate) toate pricinile care ma indeamna sa scriu, toate motivele menite sa preschimbe intr-un trup de gheata faptura mea, atat de bine facuta spre a musca din fructul vietii, in loc sa-l arunce departe de ea ca pe un mar inca necopt, mustos, dar smuls copacului de furtuna si deci vatamat, sortit pierii...


Am realizat de un timp ca pot sa ascult fara sa aud, sa privesc fara sa vad... si tot asa pot ramane mult timp intr-un contact strans cu mine insumi. Nu caut in surse oculte sau in brosuri de magie, caut numai in capul propriu. Ma hranesc cu frumusete si nu ma satur.
Timpul bate din aripi, lenes, deasupra, ca o pasare mare a paradisului, nu-i vad decat coada lunga, multicolora, revarsata...
Solicitandu-ma integral, timpul m-a strivit. Am dobandit o cantitate enorma de viata reala impovaratoare...
Nu ma impiedica, nu ma deranjeaza nici prezenta, nici absenta cuiva. Mult timp n-am priceput de ce spun unii ca se plictisesc singuri... nu reuseam sa inteleg notiunea de singur.
Om singur?
Omul nu e tot timpul cu el insusi?
Daca nu, de ce i s-a dat o uzina launtrica, un univers viu, clocotitor, mereu in eruptie, mereu altul?
Am fost inzestrata cu darul de a vedea... nu prin invelisul epidermic, prin straturile biologice... prin firea omului, prin straturile fiintei imateriale de el insusi necunoscute.
Sufletul... aici este mediul cel mai accesibil, domeniul unde nu am nevoie sa invat, sa ma initiez, unde nu obosesc si nu ma plictisesc niciodata. Legatura cu pluralitatea umana. Mereu aud voci, pasi, vad siluete. Privesc oameni rascoliti, infierbantati, sentimentali, plini de ei sau goi de ei, incarcati de propria viata, incarcati de dureri, incarcati de iubire, de regrete, sau de vise...
Urmaresc perechi melancolice, dramatizate, de dorinti sau sleite de prea multe sperante, torturate de nelinisti.
Alteori tresaream la tacanitul strident al pasilor in noapte... simteam o asteptare, un nerv, o frica ascunsa.

O loterie... Loteria Strazii... ma misc prin lume fara piedica sau obstacol, strapungand zidurile, ghemuindu-mi privirile pe infatisarea oamenilor... acolo pun diagnosticul: trist sau singur, crede, e vulnerabil, ii cresc aripile, iubeste, ar vrea sa iubeasca si nu stie ce, e tare ca un cremene, transparent ca apa, arogant, uraste... dispun de un repertoriu infinit de boli sau de contrariul lor. E drept, nu ma pot ocupa de fiecare, unii trec neobservati, absorbiti de timp... obisnuiesc sa-mi iau pacientii de departe, incerc sa-i sensibilizez... in asa fel, incat cand ajung in dreptul meu sa tresara...
- Cui nu i s-a intamplat sa fie obsedat de o privire, de un zambet, de un cuvant?
Unii dintre noi stiu cu siguranta cand a fost momentul.
O imagine fulguranta, aripa albastra, nu alba, nu gri, o privire luandu-si zborul, porumbel refuzandu-se oricarei atingeri, chiar si cerului. Asa s-a produs momentul.
Noi doar asteptam. Destinul ajuta regasirea, reintalnirea cu jumatatea pierduta. Alege si hotaraste pe cel supus amagirii...
Toti ne cream imagini subiective despre oameni.
Oamenii nu sunt, in fond, plasmuirile noastre?... alcatuiti mai mult sau mai putin arbitrar in functie de anumite nevoi sufltesti?
Aflam vreodata adevarata distanta dintre ce ne imaginam si ce este? Greu de spus. Acelasi lucru este valabil si in raport cu noi insine.

Oare pentru ce, in seara asta, parea ca-mi bate in piept o inima daruita indraznelii si necunoscuta mie?

- Porti vreo vina?  :)